Aer de bilant

In fiecare an am exact acelasi sentiment in preajma acestor zile: de final, de sfarsit a ceva, parca de ajuns la linia de finish.
Ma gandeam dimineata de ce-s atat de incarcate de sentimente taman aceste ultime zile din an, cand, de fapt, in fiecare clipa a vietii ni se tot incheie etape.
Ca sa inteleg pe deplin si sa fie un sentiment justificat, ar trebui ca pe 31 decembrie, la ora 24:00, timpul sa stea in loc si sa luam o binemeritata pauza de la orice, nu sa curga monoton, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.
S-a intamplat, mai timpule! S-a incheiat un an! Stai si tu asa un pic, sa ne tragem cu totii sufletul, sa contemplam, sa ne odihnim, sa ne facem si noi un bilant, sa tragem un pic pe dreapta, sa vedem ce facem mai departe, sa ne bucuram de ce am realizat, sa bifam pe liste, sa ne felicitam pentru ce-am realizat, sa ne imbratisam! Daca tu nu stai, noi cand sa le facem pe toate astea? In anul urmator? Pai el ce vina are sa fie consumat cu chestii care nu-i apartin?
Asa ca, incepand din acest an, protestez vehement impotriva timpului. Timpul ucide viitorul!

Dar va urez sa aveti timp pentru toate si inca un timp frumos! La multi ani!

Petitie pentru salvarea padurilor

La sfarsitul acestui articol gasiti un link pentru semnarea unei petitii. Va rog, intrati si semnati pentru salvarea padurii romanesti!

Mos Nicolae, hram si flori

Azi era cat pe ce sa nu ma mai duc la biserica. Eram obosita din cauza unor probleme de azinoapte, care nu m-au lasat sa dorm, dar m-am invrednicit si am pornit.
Cand sa ajung acolo, observ aglomeratie mare, vanzoleala si vreo 8 ceaune mari cu foc sub ele, paine pe o masa si multi pesti langa. 
"E hramul bisericii!!!" ii spun lui C. Uitasem! Patronul bisericii noastre e Sfantul Nicolae, Mos Nicolae cum ii zice toata lumea. Slujba a fost cum a fost, dar la final parintele a citit pomelnice cred ca mai bine de-o ora! Nu prea pricepeam de unde are, dintr-o data, atatea pomelnice si de ce le citeste pe toate odata, ca pana acum nu facuse asa ceva in nici o duminica. Am intrebat pe cineva de langa mine, care am observat cand s-a ridicat in picioare ca daduse si el pomelnic si asa am aflat ca l-au dat cand a venit preotul pe la ei. Preotul a umblat pe la case acum vreo doua, trei zile, dar pe la noi n-a ajuns. M-am amarat cand am aflat, mai ales ca domnul acela imi spusese si ca a dat bani  pentru hram, precum si pentru ziua dascalului, ca-l cheama Nicu.
Primul impuls (si mi-l cunosc atat de bine, toata viata am facut asa ceva!) a fost sa ma amarasc ca eu iar nu-s in rand cu lumea, ca daca n-am dat bani nici nu ma pot duce la hram, ca ma fac de ras si am decis ca nici n-o sa merg. O sa ma strecor usor catre casa. 
Cand colo, mi-a venit gandul bun. L-am oprit la final pe dascal, i-am dat bani, i-am zis La multi ani si m-am linistit. Am plecat cu constiinta impacata spre cortul unde se amenajase masa de peste, mai ales ca parintele era cu ochii pe noi pe toti si ... nu scapa nimeni de-acolo :)) L-am luat si pe vecinul, pe care tocmai l-au evacuat silit vineri. El nu vroia sa vina, dar l-am luat cu forta :)) (ca sa aflu ce s-a intamplat, ca vineri era aici o masina de jandarmi, una de politie si vreo trei camioane. Oamenii isi incarcau mobila si paraseau casa. Eu am fost socata, am crezut ca n-au mai putut sa-si plateasca banca si i-a executat silit. I-am compatimit si m-am frasuit ca mi s-a parut ca-i mai vad pe drumul nostru, peste gard, desi casa nu mai avea nici un bec aprins. Da, i-au executat silit, dar asa au vrut ei. S-au mutat in cealalta parte, peste drum, unde au o alta casa.) 
In fine, am luat loc la masa ca orice fiinta normala la cap, nu cu timiditati absurde si cu teama de oameni ce ma caracterizase de-a lungul vietii si bine am facut. Am mancat un bors de peste facut la ceaun din niste crapi cat lumea, cum nu se poate mai minunat. Aperitivul imi potolise foamea, borsul cu mamaliga m-a indopat, asa ca n-am mai stat si la pestele prajit si la desert, ca mi se facuse cam frig si aflasem tot ce-mi dorisem de la vecinul :))
Cand sa plec, vecina de langa mine mai mai sa-mi ia geaca, tragand de ea ca sa mai raman, desi nu m-a vazut si n-am vazut-o in viata mea! Nu pot sa spun ca nu mi-a facut placere, desi n-am ramas. M-am simtit insa ca un om normal, care a avut in sfarsit curajul sa stea intre multi oameni necunoscuti, fara sa vrea sa se ascunda si capabila chiar sa schimbe cateva cuvinte cu oameni necunoscuti.
Cred ca m-am facut bine.

In fotografii am surprins ultimele tufanele din gradina, culese azi: