Nu-s foarte inspirata, dar ma plictisesc si am zis sa scriu ceva aici, ca sa nu uit. Candva, poate o sa-mi foloseasca.
De ceva vreme simt ca timpul, care in inchipuirea mea e ca un tort, s-a lichefiat. Straturile de crema s-au amestecat cu feliile de blat si a rezultat o masa amorfa. Cum adica? Adica asa bine. Ma simt invadata de amintiri, de senzatii din trecut pe care le retraiesc aproape cu aceeasi intensitate ca atunci cand s-au petrecut.
Ce nevoie aveam eu sa-mi amintesc de matusa mea, pe vremea cand aveam 10, 11 ani? Nici una, dar iata cum imi vine in minte exact ceea ce simteam pe atunci, cand ea venea acasa de la serviciu. Nimic special, ci doar o amintire pe care nu a declansat-o nimic. A venit brusc, mi-a facut inima sa tresara, exact ca atunci (e o matusa destul de severa, nu se numara printre favoritele mele) si a disparut, dar mi-a lasat in gura un gust de rugina. Da, stiu, poate am lipsa de fier. Am.
Venind spre casa, in masina, am avut senzatia ca "timpurile" alea s-au mai petrecut o data (nu, nu odata, o data) candva, intr-o copilarie ce-i drept nu foarte fericita. De data asta n-am mai putut localiza cu precizie amintirea, dar e ceva in mirosul asta de primavara care ma face sa retraiesc niste senzatii nu tocmai placute, niste vremuri nu tocmai fericite, dar din care atunci (cand?) am scapat.
Alteori, cand as vrea ca timpul nu sa zboare, dar macar sa treaca cu viteza normala, el parca sta. Sigur, de cele mai multe ori fie nu am nimic de facut atunci, fie mi se intampla ceva oribil. In cele mai multe dintre aceste momente sunt la birou, normal. Da, chiar, exista si oameni carora a face rau li se pare o terapie buna.
Mi se mai intampla sa ma apuce panica pentru un pasaj din viitor, cand "simt" eu ca se va intampla ceva rau. Da, asta deja frizeaza un pic patologicul, dar postarea e pentru documentare, in caz ca.
Si uite-asa, inauntru aluneca strat de timp peste strat de timp, trecut peste prezent si viitorul nu va mai fi ce ar fi trebuit sa fie. Tortul nu va mai fi strat peste strat, ci strat in strat.
3 comentarii:
Si eu imi amintesc din ce in ce mai des de diverse rude pe care fie nu le-am mai vazut de multa vreme, fie au disparut .Vad oameni pe strada si ma gandesc: cat semana de mult (cate una) cu matusa mea (coincidenta de matusi, dar exact asa mi s-a intamplat saptamana trecuta intr-o zi).Devenim mai nostalgici odata cu trecerea timpului si tanjim dupa vremuri care s-au dus ,dupa oamenii si evenimentele pe care le-am trait candva.Sentimentul de deja vu este si el destul de des intalnit.Duminica placuta!
Cristina, stai liniştită, cel puţin într-o privinţă: li se întâmplă şi altora, adică mie. Poate e vârsta. În tinereţe timpul mi se părea nesfârşit, acum se rostogoleşte haotic. Uit ce am făcut azi dimineaţă şi retrăiesc până la detaliu ce făceam la şapte ani, într-o zi de primăvară.
Mă sperie anumite chestii din viitor, da, e foarte valabil. Adeseori mi se pare că mă învârt într-un carusel din care nu pot să cobor...
Stai liniştită, suntem bine. :)
Diana, om fi bine, dar eu nu mai vreau asa :)))
Glumesc. Cu toate astea, raman la parerea ca ceva se intampla si nu e din cauza varstei, ci e provocat din afara noastra. Daca vom mai apuca, vom vedea ce si cum. Daca nu, atat paguba :)
Trimiteți un comentariu