Până când? Până acum!

Gata, perioada aceea urâtă cred că s-a sfârşit. Acum începe o perioadă grea, dar bună.
Cristi conduce de joi. Vineri am mutat-o pe Pinţa la Snagov şi a început să se obişnuiască cu noua căsuţă. Sâmbătă ne-am cărat şi noi cea mai mare parte a lucrurilor. De vineri dormim acolo şi e de vis, chiar dacă e nevoie să umblăm cu mare grijă pe cărarea dintre mobile şi saci, ca nu cumva să dărâmăm ceva din măreţul edificiu de scânduri, rame, saltele, pungi, televizoare, boxe şi aşa mai departe.
Ieri am condus şi eu, pe acelaşi traseu ca prima dată. Incep să mă împrietenesc cu maşina, n-am mai băgat-o decât în câteva gropi, pe care nu cred că ar fi putut să le evite cineva, deci cu atât mai puţin eu.
In curte au înflorit albăstrelele, zambilele şi nişte narcise galbene. Nu le-am făcut poze, căci nu ştiu în care sac e aparatul.
Gata, încep să-mi trag şi eu sufletul.

Cat mai e până când?

Aveam o viaţă. Când o trăiam, îi găseam defecte ici, colo, dar în principiu n-o consideram nici bună, nici rea.
Pe 31 ianuarie s-a schimbat brutal. S-a transformat într-un fel de cursă pe o pistă pe care am nimerit fără să vreau, dar de pe care nu mai pot să ies. Eu alerg ce alerg, reuşesc să intru într-un oarecare ritm "de croazieră", dar când să zic hop, mai apare ceva nou. Uneori am senzaţia că e cineva, undeva, care mă pândeşte. Cum mă vede că-mi trag un pic sufletul, cum îmi mai dă o temă.
Acuma, dacă ar fi "o încercare de la Dumnezeu", aş accepta-o fără să crâcnesc, deşi nu prea înţeleg care i-ar fi scopul, însă am mari îndoieli că Dumnezeu ar fi în stare de asemenea treburi. Mai degrabă aş zice că de la el îmi vine puterea de a rezista. Nu pot decât să mă rog să nu mă lase baltă. Nu mă plâng că-i greu, că sunt sigură că sunt lucruri mult mai grave pe lume, care li se întâmplă unor oameni de care ştiu şi ştim, dar nu pot să nu mă mir ce an prost este ăsta.
Când s-a încheiat anul trecut, am zis că gata, anul ăsta poate că va fi mai bun. Ei bine, nu. Greşit. Este mai rău, mult mai rău. Nu mă pot gândi decât că poate ar trebui ca noi să fim mai buni, ca lucrurile să se îndrepte cât de cât. Dacă o să aflu şi cum pot să fac asta, o să scriu aici.

Al doilea drum

Ei, ieri m-am urcat prima oara in noua noastra masina. In dreapta - varul meu, foarte indragostit de acest VW. In stanga - eu, transpirată de emoţii şi de teamă.
Aranjez scaun, oglinzi ... ups, acum realizez că de centură am uitat ... şi plec. Imi tremurau picioarele, trebuia s-o iau la dreapta şi am semnalizat stânga, că habar nu mai am nici cum se semnalizează, dar am reuşit să mă încadrez pe carosabil. Pe la vreo 20 km/h, mi se părea că merg cu racheta supersonică, deci m-am concentrat cum să pun frâna. Drum de ţară fiind, evident că pe el se jucau copii. Căutam claxonul, căci ăia mici nu păreau că au de gând să se dea la o parte.
După vreo 2 km, am ajuns la capătul drumului, care era sub formă de T. Am făcut stânga, ca apoi să dau cu spatele şi să mă întorc. Am început să dau cu spatele, luând (asta îmi aduceam aminte de la şcoală) scaunul din dreapta în braţe. Am dat eu ce-am dat, când ... BUF! Am intrat în ditamai stâlpul de iluminat de pe stânga, pe care nici nu m-am gândit să-l văd, lua-l-ar naiba. Ca să-l văd, ar fi trebuit să mă uit şi în oglinzi, dar ...
Nici nu stiu daca masina s-a oprit pt ca am pus frana, sau pt ca oricum nu aveam nici 2 km/h. Cert este ca am zgariat-o. Am I good, or what?

Ce să fie?

Ce să fie? Compliment sau tragedie?
Discuţii azi la birou despre ce să ne luăm de mâncare. Eu comand o pâine întreagă, că îmi trebuia cel puţin o jumătate, nu o treime cât mi se oferea dacă luam o pâine împreună cu fetele. Una din ele se miră cu voce tare că mănânc atâta pâine. Colegul cred că se scapă: "Da, lasă, e adevărat că pâinea prosteşte, dar la tine e loc."
Mbine.

Don't I?

O altă melodie de care sunt lipită acum, dar care mi-a plăcut mereu: