Tipologii de oameni

Exista unii oameni care au un fel de a fi ce ma scoate pur si simplu din sarite. In prezent cel mai tare ma enerveaza cel care uita sa mai taca. Ii place atat de tare sa se auda vorbind, incat nici nu concepe sa inceteze, considera ca orice secunda de liniste ne priveaza de placerea vietii noastre - de a-l asculta pe el.
Treaba e si mai cumplita  cand esti coleg de birou cu genul asta de om. Cand se apuca de vorbit, nu mai conteaza nimic, nici ca tu ai treaba si implicit ai nevoie de liniste, nici ca el are treaba si poate ar fi timpul sa si-o faca, nici ca nimeni nu il mai asculta, nici nimic. Daca se prinde, totusi, ca ceilalti fac cu totul altceva decat sa se adape cu nesat din vorbele lui, da telefoane. Un telefon, doua, trei, oricate este nevoie ca sa nu taca. Deloc.
Alt gen de om e cel care se crede indispensabil. "Izmana". Face atat de multe in plus pe langa ce ar trebui sa faca, se imparte in atat de multe locuri, incat nici o treaba n-o duce bine pana la capat. Apoi se plange. Ca n-a avut timp, ca ce sa faca, nu se poate imparti in mai multi ca sa fie in acelasi timp in mai multe locuri, ca daca nu face el, nu mai face nimeni, ca asa e el luat de prost etc. Frate, daca faci, taci. Lasa pe altii sa te aprecieze, daca e cazul. Daca o faci pentru a fi laudat, mai bine lasa-te.
Genul atotstiutor ... Ah, aici e supremul! Precis cunoasteti fiecare dintre voi macar un om care are raspuns la toate, care are explicatii pentru orice, a carui experienta de viata e imbatabila, caci s-a intalnit pana acum cu absolut toate situatiile cu care te-ai intalnit tu. Daca mai e si din prima categorie, a celor carora le e frica de liniste, ai pus-o. Esti condamnat pe vecie la chinuri groaznice. Daca mai ai cum, fugi! Acum!
Si mai este genul bisericos. Am intalnit oameni care nu stiau sa rosteasca nici o propozitie, oricat de simpla, fara sa-l pomeneasca pe Dumnezeu. "Asa a vrut Dumnezeu/A gasit Dumnezeu solutie/Daca ne ajuta Dumnezeu etc." Nu spun sa nu crezi, dar lasa-ma cu intelepciunea asta de ulita, mai spune si ceva de la tine sau taci.
Ooo, dar cei  cu simtul umorului defect ma inhiba de-a dreptul! Cei care nu vorbesc decat in dodii, iau totul in ras si fac misto de toti si de toate in permanenta, crezand ca astfel sunt amuzanti si ca ne bucura si pe noi! Astia-s moartea, caci degeaba ii pui la respect, nu inteleg si nu se opresc, ei stiu mai bine decat tine ce e amuzant si ce nu.
Oamenii dragi sufletului meu? Am! Sunt cei cu care pot avea dialog, spun eu ceva, spune si el ceva. Alternam. Nu trebuie sa fie mereu de acord cu mine, ba chiar prefer o contrazicere pertinenta si constructiva. Mai sunt cei destepti, carora le poti cere o informatie si sunt dispusi sa ti-o acorde, caci o stiu! Enciclopedii ambulante, dar care cu atat mai mult inteleg importanta "statului in banca ta". Ei nu vor incerca niciodata sa epateze, sunt niste diamante in catifea, stralucesc numai daca ii descoperi. Apoi mai sunt oamenii simpli si cu bun simt. De ei sunt fascinata, caci ei traiesc un fel de esenta de viata, redusa la simplu si util, la elementar. Mai sunt oamenii cu suflet bun, pe care ii iubesc de-a dreptul; oamenii ciudati, cu particularitati benigne, care ma atrag ca un magnet; oamenii cinstiti si toti ceilalti care nu imi invadeaza spatiul personal si uita sa il mai elibereze.

Demn de retinut

Din cartea Alinei Albert, "Farmece, vampirism si rataciri spirituale", despre mersul la biserica duminica:
"Duminica, Dumnezeu se odihneste, deci este acasa. Mersul la biserica este si o forma de terapie pentru necazurile vietii. [...] Aplicati terapia mersului Duminica la biserica. De ce Duminica? Pentru ca, la Dumnezeu, mergi cand te cheama El, nu cand vrei tu."

Ador/urasc

Linistea care ma surprinde inca in orele din noapte cand, insomniaca, ma trezesc si ciulesc urechile, din reflex. Inca somnoroasa, astept sa identific zgomotul care m-a trezit (din amintiri spun ca el ar fi fost de la vreun chef de prin bloc, de la niste vecini care se bat, de la cainii vagabonzi de efara, de la orasul care inca nu doarme), dar el nu (mai) exista. Linistea  e deplina, uimitoare, de incredere si neiluzorie.
/
Barbatii imbracati in trening de firma, care vin la cumparaturi impreuna cu colegul, deschid geamul de la refrigeratoarele unde se tine carnea la rece si, dupa ce-si iau caserola indelung studiata, pleaca si lasa geamul deschis. Dupa ei, potopul. Fac asta cu toata nonsalanta si aroganta de care sunt capabili.

Lei la porti

Stiti ca unii isi decoreaza portile cu cate un leu maiestuos de-a dreapta si de-a stanga intrarii in curte, nu? Ei, cum nu? Hai ca stiti, stalpii aia de porti care au ca mot ba un leu, ba un vultur, ba un dragon, ceva fin, ceva deosebit.
Na, eu n-am nici stalpi la poarta, nici posibilitati, asa ca m-am adaptat:

 Comentati???? Nu vi se pare destul de fioroasa???

Si anul asta ghioceii

Au aparut surprinzator de sub un mare morman de zapada. Pe 26 februarie, dimineata, abia dezghetati si zgribuliti:


Si un musafir absolut neasteptat la asa vreme, pozat pe faianta din baie:

Mi-e dor

Am ajuns azi, cand mai am un pic si schimb prefixul, sa imi fie dor de copilaria mica, de pana pe la 6 ani.
Mi-e dor sa mai am din nou certitudinea ca orice s-ar intampla, mama il va alunga pe bau-bau.
Mi-e dor sa am iar seninatatea aceea cand singura mea preocupare era ce joc sa mai inventez, cum sa ma mai joc cu copiii-n curtea blocului, cum sa descopar lumea si viata si cum sa inteleg de ce e albastru cerul.
Mi-e dor de inocenta de atunci, cand nu stiam ce e tradarea si nici nu ma gandeam ca ea poate veni chiar de la un om de acelasi sange cu tine - cat de dureros e sa afli asta pe propria piele!
Mi-e dor de zilele in care lucrurile evoluau firesc, catre mai bine, nu catre "Doamne fereste". Nu, nu de regimul comunist opresiv mi-e dor, ci de siguranta zilei de maine, pe care eu am trait-o si care ar fi normal sa mai existe.
Mi-e dor de iernile in care ma preocupa numai saniusul, nu deszapezirea sau viscolul.
Mi-e dor de o viata pe care am avut-o si as mai putea sa o am, daca nu mi-ar fura-o unii si daca, mai rau, nu mi-ar amaneta-o pe ani buni inainte, ca sa le fie numai lor bine.
Nu stiu cu ce am gresit pe parcursul tineretii  mele, dar cand am iesit atunci in strada am facut-o ca sa apar niste idealuri in care credeam cu tarie - al libertatii de exprimare, al libertatii de gandire, al onoarei, al iubirii de tara si de neam, al dreptatii, pana la urma. Am sperat ani si ani la rand ca daca imi fac cu responsabilitate si cat pot eu mai bine datoria, lucrurile vor evolua, vom depasi situatiile grele in care era tara si voi ajunge sa traiesc si ziua in care totul este asa cum trebuie sa fie. Unde am gresit, de ziua asta pare acum mai indepartata ca niciodata?
Mi-e dor sa mai pot spera.